Mi-am deschis ochii și am văzut o nouă lume...
O lume a femeilor frumoase, puternice, și o jumătate de măsură din tot ce este plămădit pe pământ.Suntem noi înșine pământul, ne identificăm cu mama pământ și ne tragem energia de jos în sus, ne ridicăm ochii spre Lună și visăm. Suntem femei.
Lumea în care trăim, este una plină de sexualitate și erotism, ne întoarcem la natura noastră carnală, și ne dezbrăcăm în fața privirilor a mii de oameni, de ochi, suntem vulgare, și înțelegem seducția prin prisma goliciunii și a poftei nebune a oamenilor de a redeveni materie. Am uitat că drumul nostru nu e doar să perpetuăm materia, ci și energia pură, sufletul și spiritul.
Hai să vorbim de noi. Să vorbim cât e de puternică o femeie cu ochii negri, și zâmbet stins.
În orice colț al globului am căuta, nu Europa, ci lumea întreagă: India, China, Mongolia, Rusia, Japonia,Vietnam, Africa toată, Azerbaidjan, Turcia, și Palestina.
Am uitat că frumusețea unei femei nu constă doar în pielea albă ca lăpticul, formele la vedere, și pânza străvezie ce le acoperă trupul modelelor europene și americane.
Frumosul femeii e și în ochii oblici, și zâmbetul mic, schițat, în expresia umilă a femeilor care au capul nu doar acoperit de eșarfe și bucăți grosolane de material, ci și de greutăți, de povara însăși de a fi femeie.
Frumosul nostru e atunci când privim cu speranță spre ziua de mâine, când privim cu mândrie realizarea copiilor noștri, pentru că prin ei ne simțim și noi împlinite.E atunci când aplicăm tușe de culoare pe fața noastră palidă, și arătăm înviorate, e atunci când ne fardăm ochii pentru a ascunde tristețile și îngrijorările noastre.E atunci când fața noastră e ridată, supusă nebuniei vieții prin care am trecut, dar ea rămâne la fel de frumoasă pentru că avem un suflet mare, iubim, și naștem iubire, creăm dragoste și artă în toate locurile unde ne-am putea purta mireasma.
Vrem să redevenim modele, și femei puternice, și în goana noastră spre puterea materială am uitat că marile zeițe ale lumii, nu și-au dobândit frumusețea spirituală și trupească prin degradare. Nu. Ele au fost mândre, și și-au purtat cununa de femei cu mândrie. Nu femeia dezgolită seduce și atrage, ci femeia cu atitudine, care-și expune doar o mică parte a corpului. Pentru ca acea mică parte va reprezenta misterul, și scopul unei cunoașteri mai intense.
Îmi amintesc de curtezana Hwang Jin-Yi, care atrăgea prin inteligența ei, prin poeziile pe care le compunea , și pentru miezul de abdomen care se întrezărea atunci când dansa și își ridica mâinile spre cer, iar partea superioară a veșmintelor se ridica.
Ne gândim la gheișe, care aveau un mers încet, cu pașii mici, datorită costumației lor și tradiției în care erau crescute. Modul în care făceau pașii, era mai mult decât seducător pentru bărbați.
Iar dansul oriental al arăboaicelor cu veșminte străvezii, cu fețe acoperite de machiaj negru, nu se compară nicidecum cu stripteasul din zilele noastre. Dar să ne gândim și la acele femei din anumite regiuni a Africii, care cu cât au mai lungit gâtul de tot felul de zorzoane și lanțuri, cu atât sunt considerate mai frumoase, și au un statut mai înalt, sau indiencele , nu cele din filmele Bollywood bineînțeles, ci cele crescute în anumite regiuni împestrițate de tabuuri sau tradiții stricte, în care contează culoarea pielii mai mult decât orice. Femei negricioase, pline de cercei și pierce-uri, acoperite de straie roșii, verzi,albastre și galbene, acestea sunt indiencele, dar putem să ne imaginăm sexualitatea puternică oferită de pricioarele lor dezgolite și pielea lor galbenă. În acest sens aducem aminte de cartea lui Eliade, „Maiteyi”, care dezvolta un erotism aparte, indiferent de corpul ei dezvoltat,era pielea ei galbenă, modul ei de gândire, și modul în care se comporta.O prezență absolut exotică.
“Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.”
Iată cât de puternic e jurământul unei femei care iubește, și cât e ea de frumoasă în acest ritual al dragostei. Acesta este soiul femeii adevărate, care se dăruiește misterului iubirii, și nu materialității și banilor. Iată cât de puternică e o femeie, o femeie care rostește cuvinte, și-și sfințește însuși existența ei prin dăruire și iubire.
Melodia care m-a inspirat foarte mult în aceste zile:
